Retragerea în Peșteră

Lunez și sunt singură acasă. Băieții mei sunt fiecare cu tatăl său și eu am timp să stau în cuib, doar eu cu mine, lăsându-mă să fiu și să simt, în timp ce sângele roșu și abundent îmi curge neoprit de nimic pe coapse și pe pulpe, într-un free flow binecuvântat. 

În întunericul moale al propriului meu pântec, pe care îl simt pulsând și sugându-mă într-un vortex către înăuntru și în jos, tac și ascult, recunoascătoare pentru liniște și pentru spațiul ăsta atât de așteptat de “astăzi îmi dau voie să nu fac nimic”. Mă cuibăresc. Închid ochii și mă afund tot mai adânc în întunericul propriei mele feminități, respir și doar invit iubirea să mă găsească și să mă țină în brațe. 

Momentele acestea, zilele acestea de sânge roșu abundent, atunci când pot să le petrec în singurătate și liniște, sunt ca un nectar lichid auriu pe care îl beau cu nesaț, însetată după pauza asta în care nu sunt nimeni și nimic altceva decât o femeie oarecare care lunează.

O femeie oarecare, ce învață să se iubească și să se asculte, să se trateze cu răbdare și acceptare, să se odihnească cu blândețe. Astăzi nu sunt nici mamă, nici nevastă, nici iubită, nici luptătoare, nici profesoară, nici ghid, sunt doar propria mea Medicina, femeie ce sângerează și stă acasă cu o carte dragă și o cană de ceai, în comfortul binecuvântat al unei case simple si curate.

Noi, Femeile, avem mare nevoie de retragerea asta în peșteră. 

Mai întâi, avem mare nevoie să ascultăm și să ne auzim corpul și Sufletul strigând la noi să ne oprim, să tăcem și să ne retragem. 

Pe urmă, avem mare nevoie să ne amintim că retragerea în peșteră este dreptul nostru, este o nevoie reală ce se cere onorată, este cuib, este Acasă, este reîncărcare, este hrană pentru Suflet.

Apoi, avem mare nevoie să ne dăm în primul rând nouă însene permisiunea de a ne retrage în peșteră, în tăcere și în întuneric, atunci când lunăm.

Dacă ne dăm noi voie, fără vină și fără rușine, vine încetișor și treptat și sprijinul celor din jur, care să își asume ei pentru 2-3 zile casa și copiii și salvarea, în general așa, a Omenirii. 

Și dacă nu avem casă și copii de îngrijit și nici Omenire de salvat, dar credem că pierdem ceva foarte important dacă ratăm o ieșire cu gașca, o petrecere, o mega ședință la muncă sau întâlnirea cu clientul ăsta care nu poate să aștepte câteva zile… atunci avem încă și mai mare nevoie să tăcem și să ascultăm înăuntru, până când chiar începem să auzim cum corpul, pântecul și sângele ne cer toate retragere, liniște și întuneric atunci când lunăm.

 Pentru că noi, Femeile, avem toată cunoașterea, înțelepciunea și iubirea în Pântec. Și atunci când lunăm, Pantecul ne vorbește mai clar ca niciodată. Cu șoapte, cu cântece, cu pulsații, cu intuiție, cu artă, cu somn, cu moarte și cu renaștere. Când bem din cupa întunecată și catifelată a propriului Pântec – bem direct din sursa de înțelepciune a Prezenței Divine. A Mamei. A Femeii Sălbatice. A Frumuseții și a însăși Feminității. 

Este fundamental pentru sănătatea Femeii să aibă timp DOAR pentru ea în zilele de sânge roșu. Să facă doar ceea ce simte și are Ea nevoie. Să își asculte corpul și nevoile lui reale. Să se aleagă pe Ea, înainte de orice.

Este ca atunci când bem însetate dintr-un izvor de apă vie, după o lungă călătorie.

Lunăm. Ne retragem din lume. Traversăm umbrele, ne purificăm, ne reîncărcăm bând din Izvorul Curat al propriului nostru Acasă. Renaștem.

Ca apoi să ne reîntoarcem cu inima plină și cu iubire pulsând în noi, la Viața care ne așteaptă, cu toate văile și dealurile ei de zi cu zi… 

Laura Maria Yara, 24 noiembrie 2021