Îmi sunt dragi oamenii.
Îi văd.
Văd înăuntrul lor, dincolo de măști, de armuri, de protecție, dincolo de demoni, de ziduri, dincolo de propria lor uitare.
Le văd frumusețea și bunătatea înnăscute și în ele cred și cu ele vorbesc.

Uneori mă înfurii.
Resping. Judec. Îmi vine să ne iau și să ne scutur tare, pe noi, oamenii.
Uneori mă doare așa de tare, încât închid inima și trag obloanele, întorc spatele și mă ascund înapoi în pădurea mea cea magică și șoptitoare.

Însă iubirea nu știe să facă altceva decât să iubească.
Inima nu știe altceva decât să se deschidă la loc, să mă cheme înapoi înăuntrul ei și să îmi spună “Tu, Femeie, dă-mi mie ochii tăi și lasă-mă pe mine să te învăț să vezi”.
Pentru că iubirea nu poate să nu iubească, orice ar fi.

Și atunci încep iar să văd.
Văd miracolul și minunea care este Ființa Umană. Văd joaca, văd bucuria și tristețea, atâtea și atâtea culori din care este făcut omul în drumul său către a își reaminti să iubească și să se împărtășească în iubire aici, pe Pământ și văd neîncetata noastră căutare, de fapt, de adevăr… și mă îndrăgostesc iar de oameni și iar cred în ei.

Îmi amintesc de fiecare dată că, oricât de departe ne-am abate de la drumul curat al Vieții, sufletele noastre știu să ne aducă înapoi. Chiar dacă asta poate dura uneori și multe, multe vieți întregi. Sufletele noastre ne cântă neîncetat cântecul curat al iubirii, al adevarului, al lui împreună, al magiei Vieții Vii. Cântecul Divinei noastre Umanități.

Și eu chiar cred în umanitatea noastră. Cred și văd Divina noastră Umanitate, mereu…

Laura Maria Yara, 18 aprilie 2021