Este primul articol (și unicul, sper) pe care îl scriu pe tema asta.

Eu nu neg că există virusul ăsta.
Da, există.
Unii oameni se îmbolnăvesc. Unii oameni mor. Pentru unii, boala e grea și dureroasă. Pentru alții, e ușoară și trece repede. Unii își pierd membri ai familiei. Alții își pierd propria viață.
Pentru mine, om care îmi trăiesc viața conștient și trează de niște destul de mulți ani, toate astea fac parte din viață. Există mulți alți viruși. Oamenii se îmbolnăvesc și mor în fiecare zi. Unii se îmbolnăvesc grav, alții ușor. Se moare pe planeta Pământ de niște milioane de ani. Este prima dată însă când morții i se face atât de multă reclamă.

Nu caut să conving pe nimeni. Oricum, fiecare avem deja convingerile formate.
Vreau doar să împărtășesc.
Este ceea ce văd, este felul în care ceea ce se întâmplă acum în lume găsește răspuns în Ființa mea: acest virus NU justifică tot ceea ce se petrece în spatele său. Toată manipularea, separarea, impunerea cu forța, obligația la o viață care NU este viață.

Spălatul pe mâini face parte din educația celor 7 ani de acasă. Nestrănutatul și netușitul către o altă persoană la fel. Tot așa și statul acasă când suntem bolnavi. Pentru binele nostru și al celorlalți.
Port mască în magazin, din respect față de cei cărora le este frică.
Nu port mască pe stradă din iubire și din respect față de mine însămi. Și nu port mască pe plajă. Și nici la mine în mașină. Îmbrățișez cu toată ființa pe cei care acceptă să îmbrațiseze. Și respect distanța față de cei care preferă să se protejeze în felul ăsta. Este în regulă. Este o chestiune de respect de bază față de granițele celuilalt.

Dar dacă ar fi fost atât de periculos precum se spune, nu am avea simptome ușoare sau zero simptome, în  99% din cazurile testate pozitiv. Ar fi mult mai mulți de 1% în stare gravă. Și din ăștia 1%, ar muri mult mai mult decât 7 procente. Sunt statisticile oficiale mondiale. E de ajuns să mă uit la cifrele astea și să zic în sinea mea, ok, 99% simptome ușoare sau fara simptome, 1% stare gravă. Să continuăm să trăim în pace, zic, sunt alte boli mai grave pe lumea asta.

Ăsta este felul în care văd eu lucrurile.

Din martie încoace am continuat să mă văd cu oamenii, să ieșim, să facem ceremonii, să ne întâlnim unii acasă la alții, să ne lăsăm copiii să se joace împreună, să ne plimbam în natură, să facem prânzuri și cine comunitare, am continuat să trăim EXACT la fel că înainte de 15 martie. Nimeni nu are nimic. Mulțumesc lui Dumnezeu!

Și aici vin și mă gândesc: dacă ar fi chiar așa de teribil pe cât i se face reclamă, dacă ar fi mai mult decât un virus contagios la care da, suntem expuși cu toții, și care acționează ca oricare alt virus… păi măcar jumătate din noi ar fi trebuit să fim duși deja, nu?

De asta nu pot să cred în isteria asta mondială. În bunele intenții brusc trezite la viață ale guvernului mondial, căruia nu i-a păsat de fapt NICIODATĂ de noi, ăștia mulți și mărunți.

Când ceva e atât de grav pe cât se spune, am simți-o cu toții pe propria piele, direct! Am ști în corpurile noastre, direct, că EXISTĂ UN PERICOL! Nu ar trebui să ne spună nimeni să stăm în casă și să ne protejăm. Am ști-o, în noi, cu claritate. Viața protejează Viața în mod natural, este înscris în codul genetic a tot ceea ce este viu.
Câți din noi am auzit din martie încoace CORPURILE noastre zicandu-ne “Nu ieși din casă, este periculos acolo, afară! Nu te duce în parc, nu ieși în natură, nu te duce pe plajă, e periculos!”? Corpurile, nu mintea. Câți?

Dimpotrivă! Tot ce mi-a spus corpul tot timpul a fost ieși, respiră, stai în soare, trăiește, bucură-te de viață, umblă desculță, joacă-te, îmbrățișează, vezi oamenii dragi, asta e hrană pentru Suflet, nu e nici un pericol, ești în siguranță!
Cred în vocea propriei mele intuiții. Cred în semnalele corpului meu. Cred în drumul inimii mele, pe el îl urmez, și în nici un moment inima mea nu mi-a spus, din martie încoace, “păzește-te, pericol!”. Si cred in propria mea capacitate de a pune împreună unu cu unu și de a vedea ca rezultatul continuă să fie 2. Cred în mine, ca ființă Suverană și capabilă să gestionez, să înțeleg, să interpretez, să aleg și să decid pentru mine însămi!

Corpul meu îmi spune că singurul pericol existent cu adevărat este manipularea și separarea și impunerea unor reguli anti-viață.

Și da, mi-a fost și îmi este încă foarte greu să înțeleg cum e posibil că oamenii să NU vadă? Cum e posibil să creadă tot, să accepte tot ce devine lege nouă și nou ‘normal’, în numele unei singuranțe iluzorii? Cum oare nu știm că trăim permanent într-o mare de viruși și bacterii, care comunică permanent cu noi, care știu ce funcționează în noi și ce nu și ce are nevoie să fie reglat și readus în aliniere în noi? Cum oare nu știm că NU ne putem proteja de însăși Viața? Că Viața e ceva ce trebuie îmbrățișat și acceptat și lăsată să lucreze în noi și prin noi, că Viața însăși Se și Ne protejează permanent, cum am uitat toate astea? Cum oare am uitat cât de inteligent, de perfect făcut, de impecabil este corpul uman, și că el ȘTIE să se vindece singur, dacă îi dăm voie și timp și spațiu și ceea ce îi face bine?
Aici acasă când ne îmbolnavim spunem că avem ceva de curățat, că sistemul nostru are nevoie de o pauză și de o realiniere. Nu mai iau medicamente alopate de minim 15 ani. Nu le dau nici copiilor. Si suntem mai sănătoși și mai vii ca oricând, așa, trăind cu mâinile în pământ și natural și simplu.

Cum e posibil să nu reușim să ascultăm măcar o părere diferită de a noastră? Cum am ajuns să credem că e normal ca altcineva să ne impună ce să facem cu propria noastră viață? Cum e posibil să ajungem să ne denunțăm unii pe alții, pentru că unii nu poartă masca și alții da? În numele unei siguranțe colective pe care nici o mască din lume nu o poate, de fapt, asigura?
Cum e posibil să ajungem să ne urăm și să ne privim constant că dușmani, ca pericolul de lângă noi – noi, unii pe alții, oameni care respirăm același aer? Prieteni, vecini, colegi de munca, cum am ajuns aici?

Cum am ajuns să transformăm ceea ce până în martie numeam simplu “nu pot să ies, am gripă, mă simt rău” în “virus deosebit de periculos?”
Câți dintre noi n-am avut, o dată pe an, febră și dureri în gât și dureri musculare și tuse și “mi-e rău de mor” o săptămână întreagă sau 10 zile sau 3 și ne făcea mama sau bunica sau iubitul supă caldă și ceai și ne luam liber de la serviciu sau de la școală și  eventual se îmbolnăveau și aia care locuiau cu noi (sau nu) și pe urmă ne făceam bine și gata? 99% din cazurile pozitive ale pandemiei au ACESTE simptome sau nici un fel de simptome. 99%!!! Ce mai e de spus aici?

Uneori înțeleg, alteori nu. Uit. Judec, mă supăr, închid porțile și ferestrele către lume, mă revolt.
Apoi înțeleg că oamenilor le este frică. Frică să moară. Frică să le moară cineva drag. Frică de durerea asta teribilă a pierderii, a neputinței în față morții, a sentimentului ăla că e nedrept, de ce mama mea? De ce fratele meu? De ce eu?
Am râs de frica lor. Am făcut mișto. I-am privit de sus, cu dispreț, am judecat și am condamnat. Îmi cer iertare. Îmi cer iertare. Suntem doar oglinzi, ne supărăm pe celălalt că ne judecă și ne respinge, când fiecare dintre noi face exact la fel.

Și mie mi-e frică. Foarte frică.
Doar că nu de moarte.
Am fost binecuvântată cu o sensibilitate profundă, care îmi permite accesul cu ușurință la niveluri de conștiință în care devine clar ca lumina zilei că nu există moarte. Că noi nu murim. Că ne moare doar corpul, dar nu Noi, cei care OCUPĂM acest corp.
Am mai fost binecuvântată și cu experiența accesului direct și profund transformator în lumea shamanismului, a plantelor sacre, a ceremoniilor și a traitului, 24 de ore pe zi, în ultimii 11 ani, în mijlocul naturii. Asta ne învață multe, multe lucruri. Ajungem să înțelegem fără îndoială că totul e perfect, exact așa cum se întâmplă. Că într-adevăr nici o frunză nu cade pe pământ fără știrea lui Dumnezeu. Că nici un Suflet nu pleacă de aici fără Propria Să Vrere și Decizie Suverană. Că Viața este profund, profund Înțeleaptă și plină de Iubire, în cel mai mic detaliu. Că pentru cei care pleacă, plecarea este propria lor alegere, exact la momentul potrivit, nici o secundă mai devreme.
Sunt lucruri pe care nu le putem controla. Nu sunt în puterea noastră. Sunt în sfera nevăzutului, sunt în puterea lui Dumnezeu, în puterea și în grija Suveranității depline a fiecărui Suflet în parte. Asta ar trebui să ne dea multă liniște, multă împăcare, multă acceptare interioară….

Nu de moarte îmi este frică.
Mie îmi este frică de pierderea Libertățîi. De a nu putea trăi așa cum simt să trăiesc din adevărul meu cel mai profund, aici, pe Pământ. De a ajunge să trebuiască să mă ascund undeva, doar ca să pot trăi mai departe așa cum Inima mea îmi spune să îmi trăiesc viața, să îmi cresc copiii, să îmi întrețin relațiile…
Mi-e frică încă de tot ce am trăit în vremea Inchiziției. În vremea nazismului. În vremea comunismului. Sunt amintiri adânc înregistrate încă în corpul Mamei Pământ și în corpurile noastre emoționale. Suntem încă în proces de vindecare a acestei uriașe cantități de ne-iubire, pentru care suntem toți responsabili.

Anti-Viață. Anti-Umanitate. Minciună. Privare de libertate. Abuz. Impozitie. Control. Dependență de fals, de artificial, de superficial. Unii împotriva altora, când ar trebui să fim mai uniți că niciodată!
Asta este pericolul pe care corpul meu îl semnalează în aceste vremuri.

Cum am ajuns să ne fie frică să spunem ce gândim și să simțim, cum am ajuns la asta, Din Nou? Cum am ajuns să permintem să nu ni se permită să ne exprimăm deschis punctul de vedere, cum???

Asta îmi este împărtășirea.
Aș vrea să pot să mă retrag la mine în pădure și să nu mă mai uit în urmă.
Nu reușesc. Îmi pasă. Îmi pasă de ce se întâmplă în afară pădurii. Și ceea ce văd, mă doare.
Aprind foc, aprind pipa și mă rog în fiecare seară pentru Trezire.
A mea, a noastră, a fiecăruia dintre noi.

Pentru că în mod sigur nu am fost făcuți de Dumnezeu că să trăim închiși în bula noastră sterilă, cu măști pe față și bănuind că vecinul aflat în spatele nostru la coadă ar putea fi pozitiv asimptomatic și ar putea să ne dea o boală. O boală în care 99% din persoanele afectate se fac bine singure.
Mă rog să ne Trezim.

Laura Maria Yara, 13 iulie 2020

Foto: Mother Nature, Jean Fry