Întinsă pe Pământ, cu fața în jos, corpul meu lipit de corpul Ei…

Stau așa de multe minute, nici eu nu mai știu câte. Lângă mine, focul pâlpâie și pulsează și îl privesc cu coada ochiului, simțindu-i prezența și protecția. Iubesc focul. Iubesc să îl fac, să îl ascult, să îl privesc, să îl las să mă învețe. Iubesc serile mele lângă foc, acasă – cuib și templu și atelier de magie și de viață, de copii, de familie, de iubire, de lacrimi, de vindecare, de creștere – iubesc serile mele lângă foc, acasă în cuib.

Dar acum este zi și stau întinsă pe Pamânt, cu fața în jos, corpul meu lipit de corpul Ei, lângă focul care mă protejează.
Văd, simt, accesez cu claritate dimensiunea aceea a Pământului aflată dincolo de vălul iluziei în care trăim zi de zi. Pământul acela aflat dincolo de răutatea, uitarea și permanentul nostru război interior, care creează realități diferite de cea originară a Pământului.

Așa, cu pantecul lipit de Ea de multă vreme, încep să ating Pământul cel adevărat. Gaia.
Îmi înmoi degetele și uterul în Magia Ei caldă, bună, infinit iubitoare… și fiecare celulă știe chiar în acel moment că există această altă dimensiune de ființare împreună cu Pământul, în care simțim pe viu cum este să trăim Una cu Ea și cu fiecare ființă vie…

…în care elementele ne răspund și ne ghidează, ne vindecă, ne servesc, în care chiar lucrăm și respirăm împreună…

În care este Pace.

În care tot ceea ce este viu este văzut, onorat și respectat.

În care Viața este bucurie și armonie.
În care ne reamintim că am fost creați și suntem AICI ca să iubim, să ne bucurăm și să semănăm și mai multă iubire.

Obrajii mi se umplu de lacrimi calde, care picură apoi pe pământ.
Din piept îmi ies hohote de plâns… simt cu toată ființa cât de mult rău ne-am făcut noi nouă, oamenilor…
Cât de multă alienare și distrugere ne-am adus noi nouă, oamenilor, prin deconectarea noastră de Ea…
Cât de departe și cât de pierduți suntem de noi înșine, doar pentru ca ne-am pierdut de Ea, Mama noastră Pământ…
Cât de profund am uitat cine suntem și cât de mare nevoie avem să ne reamintim, și încă repede…
Cât de mult rău ne facem nouă și îi facem ei, prin uitarea noastră… prin aroganța și răceala și împietrirea noastră, prin depărtarea noastră de simplu, de bun, de curat, de organic, de Viu…

Hohote de plâns, care ies afară din piept cu urletul lupoaicei și cu urletul femeii sălbatice a Pământului, pe care am pierdut-o cândva și pe care o chem să revină în mine, să mă readucă acasă. Urlu și plâng și hăulesc, îmi cer iertare și mă iert și las să treacă prin mine toată durerea din pântecul Pământului, toată durerea abuzului nostru cu Ea și al nostru cu noi înșine, unii cu alții…

…și chiar in același moment vântul incepe să bată și să miște crengile copacilor uriași sub care stau… frunze mici, mici picură peste mine… focul capătă deodată forță, iar eu mă întorc cu fața în sus și văd soarele jucându-se printre crengi. Păsările cântă toate împreună și toate zânele și spiridușii mă privesc cu ghidușie și mă fac să râd din ascunzișurile lor dintre frunze…

“Sunteți aici, chiar așa, la vedere, așadar?”, întreb eu ștergându-mi încet lacrimile, iar zânele și spiridușii râd și chicotesc și imi spun că mereu sunt aici, la vedere, dar nu le putem vedea decât cu ochii inimii curate…

“Mulțumesc… mulțumesc”… și iar plâng și mă cutremur de urlete de durere și de dor și apoi râd și zâmbesc și încet mă liniștesc…
Vreau să stau așa pentru totdeauna… în această claritate a iubirii și a readucerii aminte…

Respir, respir adânc, adânc, nu mă grabesc deloc… relaxez fiecare celulă, îmi las corpul să se scufunde și mai adânc în pătura Ei moale… îmi urcă pe piele furnici și mici, și mari… și rezist impulsului de a le alunga cu mâna… le las să umble pe mine… le rog doar să nu mă ciupească…

Atât de mult te iubesc, Mamă Pământ! Atâta iubire simt în mine, pentru tine!
… încet, foarte încet, încep să o aud șoptind… să o aud cântând… Îmi susură înauntru cuvinte de iubire și de liniștire… până când vocea mea preia cântecul ei și așa, încă întinsă pe Pământ și cu lacrimile șiroind, curg și melodia, și cuvintele…

“Vino, Mă cheamă Ea,
Vino Acasă, la  Mama ta Pământ.

Lasă-ți rădăcinile să intre și mai adânc în Pântecul meu
Lasă-ti inima să stea deschisă în Focul meu
Lasă-ți vocea să cânte mai înalt în Vântul meu,
Lasă-ți sângele să curgă și blând, și sălbatic, cu Apele mele…

Vino, Mă cheamă Ea,
Vino Acasă, la  Mama ta Pământ.

Lasă-ți uterul să pulseze moale în dulcea mea îmbrățișare,
Lasă-ți lacrimile să fie spălate de stropii mei de ploaie,
Lasă-ți zâmbetul să întâmpine lumina unei noi zile,
Lasă-mă să îți sărut talpile goale…

Vino, Copilă, îmi spune Ea…
Vino înapoi Acasă, la Mama ta Pământ.

Odihnește-te, copilă, lasă toate luptele și fricile să se ducă,
Vino, copilă, relaxează-te și lasă-mă să îți șterg lacrimile,
Ai încredere, copilă, te iubesc orice ar fi…
Respiră, copilă, și cunoaște-mă în Inima și în Uterul tău…”

…nu știu cât timp a trecut așa…
Mă ridic în capul oaselor, focul abia mai pâlpâie, soarele este coborât către apus, iar eu sunt plină de pământ și de frunze uscate peste tot. Inima îmi este blândă, lacrimile tot curg, ca și cum de fiecare data când pun degetul înăuntrul propriei mele inimi deschise de iubirea pentru Ea, se mai eliberează încă un șuvoi de ape stagnate… Ale mele și nu doar ale mele. Plâng cu Pământul durerea și uitarea Oamenilor…

Refac focul.
Mă scutur de frunze și de pământ.
Beau o jumătate de litru de apă.
Mă plimb cu tălpile goale, încet, încet, fără pic de grabă. O pasăre roșie ca sângele ciripește chiar în copacul din fața mea. Mă privește scurt, dă un chiot și zboară.
Zâmbesc, mă împaciuiesc, mă așez în mine, știu că sunt acasă. Simt ca sunt acasă. Îi spun că aici vreau să fiu, cu Ea, acasă. Sunt Femeie a Pământului, acasă în casa Ei.

Se aud glasurile copiilor și al bărbatului, întorcându-se cu toții de la râu. Mi-e inima bucuroasă. Îi îmbrațișez pe fiecare, eu tăcută, ei sporovăind fără întrerupere. Iar îmi vin lacrimile și mulțumesc că în acasă al meu, cu Pământul, se află și ei, iubiții mei.
Pun în cuptor pâinea deja crescută, pregătim cina, facem iar focul, mutându-l de afară, de sub copaci, în vatra de pe veranda casei.

Și apoi este întuneric și sunt stele și lună și păsările de noapte intră în concert, dormim devreme și ploaia torențială mă trezește brusc, amintindu-mi parcă “sunt aici, suntem cu tine, ai încredere”…

Laura Maria Yara
martie 2022

—
Vizual – Mirada de Mujer – Art by https://gaiaorion.com/